Cap. 4: "Sunt mai norocos ca niciodată"

*
   Te-ai dus şi tu, huh? Bravo, ai făcut o faptă la fel de previzibilă ca a celorlalte persoane. Te-ai îndepărtat uşor, uşor.. apoi ai dispărut. Te-ai ascuns de ceva? Ţi-a fost teamă de acel "ceva"? Te-ai ascuns de mine..
   E greu, când te chinui să capeţi încrederea cuiva, iar apoi totul pică şi se destramă pe motive minuscule, dar totuşi atât de mari pentru tine. Dacă ai plecat şi tu, crezi că ai făcut ceva bun? Că ai scăpat de o pacoste care a ajuns să ţină la tine? Nu, dragă, chiar deloc. Dar se pare că uneori cuvintele sunt de faţadă, şi oricât de clare ar fi "dovezile" şi motivele ce ţi se oferă pe tavă, tot una şi bună o ţi pe a ta.
   "Totul ţine de tine", îţi mai aminteşti? Ei bine, cam aşa a şi fost. Lipsă de indulgenţă, de implicare, de atenţie. Ai lăsat tot pe umerii altora, crezând că astfel tu o să ieşi bine, triumfaşă peste orice moment, şi normal, cu argumentele şi cu deciziile luate singură.
Credeai în defecte, şi susţineai că vor fi cauza viitoarelor certuri, probleme.. aşa a şi fost, deşi am încercat să-mi asum maxim orice vină şi să fie bine, venind cu explicaţii detaliate, dar se pare că am făcut toate aceste eforturi degeaba.
   Ai apărut aşa de spontan în preajma mea.. şi tot în acest mod ai plecat, te-ai evaporat.. şti cum îi, măcar un "rămas bun" ar fi fost de ajuns, dar se pare că eforturile mele nu au fost suficiente pentru a primi măcar o formulare de adio.
   Am încetat să mai sper la ceva mai mult, poate aşa e mai bine... Rămas doar cu gânduri înceţoşate şi întrebări fără răspuns, mă îndrept către acel loc minunat.. Sunt mai norocos ca niciodată. Văd siluete asemănătoare mie, dar sunt aşa de departe de acel loc... Oare cât mai am până la el?                           *

Temerile copilăriei.

    De-a lungul timpului creştem, ne dezvoltăm atât fizic, cât şi psihic. Dar oare acele mici chestii ce ne dădeau fiori, oare ele au crescut odată cu noi?
    Revenind la copilărie şi la cele întâmplate atunci, fiecare dintre noi a avut una sau mai multe temeri: de înălţime, de anumite animale, de tunete.. până şi de propria-i umbră (ciudat, ştiu, dar nu cred că e cazul să judecăm); sau de acel vecin înalt, cărunt, care mereu se îmbrăca într-un fel încât ne înspăimânta pe toţi.
Mai ţineţi minte acele vremuri? Când  ne speriam de aproape orice sau de anumite lucruri ce ar trebui să ne bucure, să ne înveselească?
Cunosc persoane cărora le era frică de "Moş Crăciun" (da, acel costum banal de om bătrân cu barba lungă şi albă pe care-l îmbrăca tata sau un vecin în seara de Ajun).. cine ştie sub ce formă l-au văzut pe bărbos.
    În caz personal, temerile mele au fost comune: nu suportam să stau pe întuneric şi mi-era frică de tunete.. Dar, pe măsură ce înaintam în vârstă, aceste temeri mi-au devenit plăceri incomparabile: la 6 ani am trecut peste teama de tunete, iar la 8-9 ani am depăşit bariera fricii de întuneric. De atunci mi-a făcut o plăcere enormă să privesc fulgerele şi să aud tunetele spontane, şi ador întunericul.
    Dar, pe măsură ce un lucru care-mi dădea fiori a dispărut, o altă teamă a apărut, care la rândul ei s-a evaporat şi apărând mereu una cu o putere şi intensitate mult mai mare.
Acum, nu mai am nici pe departe o temere ca în copilărie, deşi parcă mi-aş dori să fi avut.. acele mici şi nesemnificative spaime s-au amplificat într-una singură, iar gândul că uneori o simt că se apropie din ce în ce mai mult mă înspăimântă... Este o temere a tuturor adolescenţilor din generaţia actuală sau oricare alta: singurătatea.
  Teama de a rămâne deoparte, respins de cei din jur şi îndepărtat de cei apropiaţi. Aceasta este marea problema a generaţiilor.
*Personal, am fost în această situaţie, ştiu ce înseamnă să fii singur.. dar nu pot spune că este un mod convenabil de a trăi, nu mă voi putea obişnui vreodată cu aşa ceva.*
    Fiecare teamă a copilăriei poate fi depăşită prin încredere în propriile forţe şi, desigur, prin înfruntarea acesteia. Cu cât înfruntăm aceste temeri (care să fie şi reale, nu acel "bau-bau" din dulap sau de sub pat în miez de noapte), cu atât ele devin mai mici şi vor avea o putere mai slabă asupra voastră.
Şi eu lupt, alături de voi, împotriva temerii actuale, de mai bine de 5 ani.. Pe zi ce trece simt c-o să înving, dar întrebarea este: Cât voi mai putea lupta?