Depresie, interiorizare inedită.

    Cutreierând pe Google Search recent n-am putut să nu bag de seamă un articol intitulat: „Depresia vrea să te omoare ca să renaști”; pur și simplu mi-a marcat ziua și mi-a adus aminte de trecut...

     În una din zilele precedente, o rudă apropiată a unei bune colege și ființe pe care o pot cataloga drept prietenă apropiată mie, a facut un gest lipsit de sens din pricina acestei stări sufletești numită „depresie”. Acum acesta zace pe un pat de spital în așteptarea însănătoșirii fizice (cât despre partea psihică, nu se pune problema decât după punerea sa pe picioare). Fă-te bine, amice, chiar daca nu te cunoaștem, noi toți te așteptăm acasă. Însănătoșire grabnică!

    Dezbătând în mare la o oră de început de săptămână, subiectul „depresie” a început să-mi redea tot mai multe flash-uri din copilărie, tot mai multe sentimente de respingere, de singurătate și am resimțit din nou acea greutate ce-mi apăsa pe umeri atunci. Ciudat, părea mai puternică acum 6 ani... *Dacă doriți, vă pot dezvolta într-alt articol despre diferențele dintre cum am fost atunci și persoana care sunt acum.*

      N-am putut lăsa nemarcată fiecare părere și reacție a colegilor de clasă, majoritatea fiind mirați despre câtă durere poate provoca acest diagnostic. Cel mai mult m-a mirat contribuția cadrului didactic, deși luat prin surprindere cu această temă și repetând de mai multe ori aceleași metode de a trece peste această perioadă, a încercat din răsputeri să ne facă să observăm părțile accesibile prin care putem ajuta o persoană depresivă, spre exemplu această frază care mi-a reamintit de ce scriu, de ce sunt așa de prietenos cu toată lumea.. și citez: „Acea persoană are nevoie de cineva cu care să vorbească și care să o înțeleagă”. Pe mine, unul, aceste vorbe m-au ajutat și m-au captivat total, reamintindu-mi că fac aceste lucruri cu drag, fără să aștept ceva în schimb. 

     Este și un dar, în toată această parte de comunicare, acea persoană se prea poate să nu dorească ajutor, sau să fie atât de interiorizat, precum sunt eu sau poate chiar mai rău, încât să respingă orice urmă de ajutor din partea celor din jur.

Eu am trecut singur peste acea perioadă, și recunosc că nu am putut vorbi, de la sine, despre ceea ce trăiam atunci. Este greu, foarte greu, doar gândindu-te la cât de singur/ă erai odată, iar acum.. să observi atâtea persoane care îți vor binele, care doresc să te vadă fericit/ă, te simți împlinit, mândru că ai rezistat și că ai trecut peste cele întâmplate... 

   Din fericire, eu am fost unul din cazurile care au scăpat doar cu sentimente de apăsare sentimentală, fără traume fizice, cum sunt alte persoane în aceste cazuri... Cel mai folositor lucru învățat atunci și pe care-l practic și acum este să pot citi o persoană, nu neapărat după felul în care se arată celorlalți, ci privind acțiunile sale, observand-o pasiv, „de la distanță”, atunci când nu are pe nimeni în jur. Atunci abia se poate observa adevărata „formă” psihologică a acelei persoane, când, într-o ipostază îndepărtată de lume, aceasta-și accentuează trăsăturile interioare, scoțându-le pentru un timp la exterior. Cea mai simplă acțiune pe care o puteți face este să vă uitați „adânc” în ochii respectivului/respectivei, după acele stări; vă veți da seama sigur cât de binedispusă se dă, și cum este de fapt.

       Revenind la subiectul „depresie”, ce este ea? O boală? O stare proastă? Prin definiție, depresia este: „o afecțiune medicală serioasă, care poate influența în mod negativ starea, gândirea și comportamentul.”

Stând de vorbă cu o scriitoare care-mi încântă mereu zilele cu diferite postări pe blogul personal, Luciana mi-a dezvoltat definiția depresiei cu o luciditate pe care n-aș putea s-o cuprind eu: „Depresia este o trăire intensă din punct de vedere interior, care apare pe tot parcursul vieții individului, mai ales în adolescență. Ea este cauzată de lipsurile resimțite, care pot fi datorate părinților sau persoanelor cu care interacționează acesta. Depresia poate fi de mai multe feluri: din dragoste, din lipsa atenției, lipsa afecțiunii, lipsa înțelegerii, a respectului celorlalți față de tine sau lipsa respectului de sine.”

           Depresia în sine este deseori încurcată cu „sindromul depresiv”, deoarece se aseamănă doar prin starea de spirit actuală: „sindromul depresiv constă într-o scădere trecătoare sau durabilă a stării de dispoziție psihică sau a tonului psihic”; ceea ce produce mereu o confuzie între sindrom și trăirea emoțională. 
         Se spune că depresia este boala generației actuale, dar fiecare își are propriile motive pentru care este „atras” de această boală, fiecare-și are subiectivitatea sa, precum a zis și domnița Luciana: „Tinerii au tendința să urmeze modele pe care le văd pe rețelele de socializare, în presă, la tv, etc... Depresia este subiectivă, diferă de la o persoană la alta, în funcție de vârstă, sex, sau experiența de viață acumulată. Însă, trăsăturile de bază ale acestei „boli sufletești” sunt aceleași pentru fiecare om.”
     E ciudat, o generație care ar putea un viitor mai strălucit decât cei de pe urmă, să fie mult prea captivați de tehnologie, idoli sau hobby-uri duse la extrem fără a avea un scop anume; iar acele lucruri mărunte, acele „înfrângeri” te pot face să-ți pierzi starea de bine și să pici în acest diagnostic ce poate duce până și la suicid... De ce spun suicid? Deoarece tot ce facem, tot ce spunem o acea persoană poate să perceapă greșit, poate să înțeleagă, spre exemplu, o glumă ca fiind o adresare jignitoare. Este și vina noastră, chiar dacă nu dorim să facem asta, criticăm, jignim, facem totul la extrem, mai ales când vine vorba de marginalizarea lor, persoanele suferinde se simt contraatacate, neștiind motivul prompt pentru care sunt supuse acelor „chinuri”, acestea retrăgându-se încetul cu încetul într-o carapace ca de țestoasă.. se interiorizează și se rănesc singure până ce nu mai doresc să continue cu acel stil de viață.. până ce renunță.

      Atâtea fapte neînsemnate petrecute din pricina acestei boli.. Și pentru ce?
Noi, șleată de tineri triști, generație ce tine spre o dezamăgire cruntă de ce ne lăsăm învinși de sentimente? De ce trebuie ca totul supărător să ne afecteze? 
La începutul anului școlar un psiholog , pe numele său Cosmin Bratu, a făcut o vizită liceului unde eu studiez, cu o atitudine remarcabilă și foarte prietenoasă, acesta a ținut discursuri motivaționale și a relatat diferite povestioare și unele experiențe din viața sa. Una dintre povestioarele sale avea in prim-plan un țăran trimis la război pe front, nimic interesant la început și nici la final, dar mesajul transmis a avut un impact major asupra mea, și sper că și a celor care au ascultat acea povestioară.. Este un mesaj simplu, iar vorbele țăranului respectiv îl vor descrie mai bine decât îl voi face eu: „De ce să fiu trist? Mâine poate mor.. ce rost ar avea ca în ultima mea zi de trai să stau și să-mi plâng de milă când pot să mi-o petrec distrându-mă? (*ciudate vorbe, acesta era în mijlocul războiului și zâmbea*) Dacă mâine mor, azi vreau să mă simt bine, să mă distrez ca la nuntă, cine știe dacă mai apuc noaptea”.

    De ce să trăiești o viață posomorâtă, când te poți simți „ca la nuntă” în tot ceea ce faci? De ce să nu îți arăți veselia, indiferent de cât de ciudat ai arăta? Dacă te lași învins de sentimente, atunci ai pierdut o luptă mare. 

        Depresia este una dintre cele mai grele „boli” ale acestei generații, tinerii devenind din ce în ce mai interiorizați, atât fizic cât și sentimental. Pe bază de sentimente, persoanele sunt extrem de greu accesibile, deoarece acestea cred că orice urmă de exteriorizare va duce la un eșec și o altă dezamăgire își va face apariția în viața lor. 
Deseori se folosește întrebarea:„Ești bine?” doar pentru a menține o conversație sau pentru a da impresia că unora le pasă, întrebare și atitudine ce fac ca acea persoană să se interiorizeze și mai mult. Mai maleabilă ar fi întrebarea: „Mai reziști?”, deși, dacă acea persoană refuză să coopereze, îți va fi foarte greu, și nu doar ție.

       Te loveşti de atâtea probleme, dar şi dacă le rezolvi perfect şi dacă eşuezi lamentabil, tot demoralizat vei fi.. prin simplul fapt că acestea te-au presat, o urmă de bucurie îţi va fi acoperită de melancolie, fericirea-ţi va fi schimbată cu tristeţe, iar starea ta de spirit ţi se va înrăutăţi cu fiecare clipă trecând. De ce se întâmplă asta? "De ce doar mie?", o întrebare ce este folosită des de cei ce păţesc astfel de lucruri.. De ce? Sunteţi marginalizaţi, daţi deoparte de persoanele din jur, iar asta vă face să uitaţi ce înseamnă afecţiune, bucurie, fericire. Voi vă simţiţi daţi deoparte, iar acest sentiment vă trimite spre izolare. 

      Rănind persoane nu facem decât să scădem moral în fața celorlalţi.

       Fiind o persoană care a trecut prin acest diagnostic, această stare sufletească ce te frânge încetul cu încetul; am putut realiza ce multe am pierdut fiind închis în mine. M-am interiorizat din cauza multor lucruri, nu aveam nevoie de nimic și de nimeni.. pur și simplu voiam doar să fiu singur și atât. Am greșit, și mai ales acum, că mai am unele stări de genul, greșesc amarnic, îndepărtez persoanele ce-mi vor binele, și asta m-a făcut pentru prima dată să simt ce înseamnă „regretul”.
       Tu trebuie să fii un luptător, dar nu unul contra persoanelor, ci contra vieții. Dacă stilul de trai pe care-l ai în prezent te condamnă la această „boală sufletească”, luptă pentru a-l schimba, fă tu ceva mai bun. Da, este greu. Viața este haotic de grea, și nimeni nu scapă nevătămat psihic din ea, te asigur. De ce dorești să renunți așa de ușor? Ai uitat de ce ești așa..? Fă-ți un bine, concentrează-te doar pe tine, lasă persoanele din jur să te ajute cu puținul de care binedispun, dar nu te da bătut niciodată! Luptă pentru ceea ce te face fericit, indiferent de cât de greu este!

Gânduri de duminică, vol 1.

      Gânduri printre rânduri, cultiv și relatez idei care nu-și au rostul...

     Ce înseamnă să critici sau să fi criticat? Cum acționezi când ești judecat de cei din jur, fie pozitiv sau negativ? Te-ai întrebat de ce faci asta?
*Fiecare acțiune, fiecare faptă pe care o faci, indiferent de timp sau de loc, intră în compunerea caracterului; dar oare ce stil de trai vei dezvolta dacă renunți la acțiunile care-ți produc plăcere doar din pricina feedback-ului negativ?*
   Problema cu critica este că, de fapt, pune sub semnul întrebării propriul simț al valorii morale, al valorii de sine. Critica implică judecată, și cu toții avem momente de reacția instinctivă de respinge când suntem judecați.

          Am descoperit recent aceste rânduri: „Motivațiile vor fi judecate, nu aparențele. Toți oamenii au o datorie importantă, și anume aceea de a fi conștienți care esta nota determinantă care le caracterizează conduita de fiecare zi și care sunt motivațiile care e determină acțiunile.” – Ellen White în „Minte, caracter, personalitate”

Este adevărat, ficare persoană este criticată pentru absolut tot: înfățișare, acțiuni de moment, caracter; absolut tot este spus judecății.
               Tot în acest paragraf erau dezvoltate aceste idei: „ Ei trebuie să fie atenți la motivația specifică ce se ascunde în spatele fiecărei fapte, deoarece fiecare faptă adusă la împlinire în viață este judecată în funcție nu de aparență, ci de motivul care a dictat acțiunea.” Totul depinde de noi acum, cum voim prelua aceste prejudecăți: constructive sau distructive.

• Critica constructivă este concepută să asigure feedback autentic într-o manieră utilă și lipsită de răutate, de amenințare.
• Critica distructivă este critica pe care noi o percepem într-un mod greșit. Aceasta trebuie gândită, trebuie puricată, observată în diferite moduri pentru a putea fi captată sub o formă acceptabilă.

Indiferent de feedback, încearcă să vezi mereu partea bună a lucrurilor, să nu renunți la nimic și să termini orice moment criticat într-o notă bună.

          Gânduri printre rânduri, cultiv și relatez idei care nu-și au rostul pe tot parcursul zilei, dar care-mi dau de gândit mereu la finalul acesteia.

*Duminică, 20.11, o zi însorită, nimic special acum. Leneș fiind, șed în casă fără să-mi pese de vremea frumoasă de afară; citesc sau dezvolt alte activități nesemnificative. Peste două zile se împlinesc 2 anișori de când a apărut blogul.. câte momente au fost, superbe.. dar nu detaliez acum (este prea frumoasă atmosfera zilei, scăpați ușor astăzi). Mulțumesc!*

Tu trebuie să fii unic!

     Încep cu un mic sfat: Ridică-te și privește în oglindă. Acum probabil vei vedea o făptură umană, care se autocompară cu diferite persoane din jurul ei: „el e mai bun ca mine”; „de ce este ea mai frumoasă?”; „vai ce îmi doresc un corp ca al lui/ei...”. Când vine vorba de a compara 2 ființe, revin la partea de început, puțin adaptată mie: compară-te pe tine, persoana pe care-o privești acum în oglindă cu persoana care ai fost ieri, săptămâna trecută, acum doi ani. Este singura asemănare „corectă” pe care ți-o poți face. Lasă-i pe cei din jur, fiecare e pe cont propriu acum.

  Dacă-ți dorești un corp frumos: muncește pentru el; daca-ți dorești o iubire adevărată: caută atent; dacă-ți dorești un trai mai bun: luptă pentru orice lucru ce-ți poate îmbunătăți viața.

  Hai, pune-ți întrebările necesare, răspunde-ți singur/ă la ele, trage aer puternic in piept și apucă-te de treabă. Dacă ceva din jur te deranjează, inlătura-l, apoi învață să nu-ți mai bați capul nici în timpul liber cu aceste mici lucruri nesemnificative, nu este necesar. Ți-ai dorit o provocare, acum du-o până la capăt; apoi preia o alta!

       Viața este cel mai greu examen posibil. Cei mai mulți pică acest examen deoarece dânșii încearcă din răsputeri să-i copieze pe alții, dar nu realizează că fiecare persoană are o diferită întrebare, un drum separat de urmat. Se pică pe „capete”, dar de ce oare? Pur și simplu, majoritatea nu știu încă ce doresc, nu și-au cunoscut sau nu bagă încă de seamă propria-i metodă de rezolvare a problemelor, ba chiar se „împrumută”, se copiază în proporție mare însușirile persoanelor din jur.
        Nu spun că este greșit să ai un idol, pe cineva care poate fi un exemplu pozitiv celor din jur, pentru societate, pentru tine; dar să-i captezi același mod de trai este inadverent. Să-i înveți părțiile bune și să ți le personalizezi după propriile binefaceri, ar fi un lucru demn de admirat, dar nu să fi o copie a acelui individ.

Fă ceea ce te taie capul, dar în așa fel încât acțiunile acelea să te ridice ca persoană, atât în mediul personal, cât și în societate.

Revenind la gândurile libere pe care le folosim sub formă de acțiuni în spațiul prezent, originalitatea ne-o putem folosi doar sub formă proprie. Copiind o persoană, un stil de viață a altora, nu facem decât să scădem moral, să ne pierde ca personalitate și să fim doar o reflexie într-o oglindă segmentată în mii de cioburi a acelei persoane. Tu trebuie să ai propriul  stil, propriul drum, propria viață. Fii real, fii onest, fii fericit, fii tu însuți/însăți!

 Tu trebuie să fii unic!

Suntem ceea ce lăsăm în urmă.

            “Putem fi bucuria pe care am lăsat-o în sufletele celor dragi, dar suntem și rănile pe care le provocăm. Suntem ceea ce lăsăm după noi” - #dupănoi

                Amintirile ți se pierd, învățăturile de asemenea. Un singur lucru nu se poate pierde: personalitatea de care ai dat dovadă până în prezent, creațiile tale până în momentul actual. Pe ceea ce îți lași amprenta și vei înfrumuțesa într-u totul, pentru asta vei fii amintit. Fiecare geniu și-a cizelat câte un lucru înainte de a trece în neființă, tu de ce n-o faci? Un rând scris, o mâzgăleală pe o foaie, orice.. Dacă e unic și ai potențialul necesar, atunci fă-o! Ce e așa greu?

                Relatez din propria-mi poveste, dintr-un trecut în care am avut parte de îndeajuns de multe greutăți, cu puține încurajări... Bine, nu sunt o persoană în vârstă, am doar 18 ani, dar, după cum am spus și în celelalte postări: am potențialul și ambiția necesară să duc un lucru până la capăt. Ce citiți voi astăzi, mâine, peste o perioadă de timp; ce am lăsat eu scris vreodată vă este datorită vouă, celor care m-ați încurajat pe parcurs și nu numai.
                Bineînțeles, nu mă aștept ca ceea ce scriu eu acum sau ce voi mai scrie în viitor să devină prea “cunoscut” și va fi citit zilnic sau măcar periodic; mă aștept ca “scrisorile” mele să-și facă treaba pe moment, apoi să devină uitate, pierdute pentru o vreme. Astfel se va întâmpla și cu mine, și cu tine, și cu restul persoanelor care nu-și lasă amprenta în “istoria contemporană”.
        Tot ce pot face eu este să te încurajez, poate o să ai nevoie de o vorbă bună, poate ai nevoie de un îndrumător... Citind aceste rânduri, crezi că poţi face ceea ce ţi-ai propus? Te-aş putea ajuta cu ceva? Tot ceea ce a mai rămas acum de făcut este să te ambiţionezi şi să acţionezi! Să începi să creezi lucruri, maşinării, schiţe; orice. Doar fă-o!

Fă un lucru folositor, pentru care vi fi amintit. Un lucru banal, dar folositor.

“Dacă vrei să știi cât de mult și se va duce lipsa când nu vei mai fi, pune-ți degetul într-o găleată cu apă, apoi scoate-l. Gaura ce va rămâne este cât mult ți se va duce lipsa.” (Antreprenorifb – 2014)

Fiecare persoană este unică, de neînlocuit. Până și cel mai renumit geniu este uitat în prezent.. dar asta nu ar trebui să te demoralizeze, ci să îți dea motivația necesară pentru a face, după cum am spus mai sus “un lucru banal, dar folositor.”

*Nu poți lăsa un gol în urma ta, dar îți poți lăsa amprenta asupra unei persoane, unei echipe, unei culturi care trăiește și după ce tu ai plecat. Forțează-ți limitele și gravează-ți urmele pe un lucru ce va deveni măreț în timp.*

Ce-ţi rezervă viitorul?

     Revenind la un subiect dezbătut acum ceva vreme, schimbând idei între timp cu mai multe persoane, oameni de cultură, doresc să vă întreb: Ce, sau mai degrabă, câte schimbări ţi-ai face în actualul stil de viaţă pentru a-ţi rezerva un viitor "profitabil", atât economic, cât şi spiritulal?
     Eşti o persoană tânără, frumoasă, dar vârsta aceasta te tratează c-o stare de moleşeală, de lene fizică; nu vrei să faci nimic, laşi să treacă timpul ca o apă curgătoare: lină, nepăsătoare; la fel devi şi tu, o fiinţă nepăsătoare pe zi ce trece, dar asta nu te va ajuta... Ah! presupun acum, că, în timp ce ai citit ultima frază ai fost gen: "meh! auzi şi la ăsta, îmi dă el mie lecţii de viaţă, despre viitor, dar e la fel ca noi, poate mai rău...".
   Recunosc, sunt la fel ca voi toţi. Vârsta este cea cu 3 "tăişuri": poate fi creativă, spontană sau monotonă(leneşă, indiferentă). Primul "tăiş" este cel mai greu de atins, pentru că, pentru acesta trebuie muncit din greu, multă muncă psihică şi fizică, dar în prezent cine-şi mai bate capul pentru a-l atinge?
   Adolescenţilor din ziua de astăzi, in proporţie de 80% le sunt specifice spontaneitatea şi monotonia, neştiind ce vor pentru viitor, ce vor pentru ei în mare. Aceştia acţionează reprezentativ în momente de veselie, de distracţie, de încântare; eliberând mintea de tot ce înseamnă presiune, stres sau probleme personale.
 Nu spun că este un lucru rău, ba din contră, să-ţi rezervi mintea şi pentru activităţi total opuse momentelor de maximă presiune, uitând de ele, este un ideal psihologic, o eschivă din realitate şi din problemele prezente atunci. Doresc să îţi cer ţie, cititorule, un mic lucru: Nu te obişnui cu această stare, te rog! Luptă pentru un ideal, pentru acea dorinţă!
     Pentru un viitor "sclipitor" trebuie trudit, din greu, şi nu este o cale uşoară pentru asta. Trebuie să-ţi pui mintea la contribuţie, să-ţi faci un program remarcabil care să nu îţi stânjenească activităţile. Înlătură orice lucru care îţi redă o stare de nelinişte, orice persoană care-ţi strică buna dispoziţie şi te lasă c-o stare depresivă, rece; o acea stare care te face să rămâi absent psihic, gânditor din toate punctele de vedere în momentele în care ai fi putut lucra din greu pentru un scop neatins încă. Vei fi stresat, foarte stresat, mai ales când va trebui să-ţi susţi punctul de vedere despre acel ideal. Concurenţii te vor critica, din ce în ce mai drastic, dar tu, persoană inteligentă, poţi prelua acea critică ca o lecţie, şti bine: reproşurile sunt constructive.
    Trezeşte-te! Lasă-ţi lenea deoparte, eşti o persoană formidabilă şi poţi face multe. Contruieşte-ţi viitorul după bunul plac, sunt deciziile tale, nu a celor din jur.

Eu sunt un ratat...

    Recent am împlinit vârsta majorităţii, vârsta de 18 ani. S-a dus copilăria mult iubită... Mai am un an de liceu, mai un an de plăceri şi bucurii alături de persoane dragi mie.
    Am fost într-o dimineaţă la o rudă bătrână şi m-a întrebat "17 ani?".. Uită multe lucruri, iar mirarea de pe faţa sa când i-am răspuns "Nu, 18 ani!", mi-a adus sute de întrebări, gânduri neclare... De ce ne facem amintiri dacă, la bătrâneţe le vom uita cu fiecare secundă pierdută? Acum sunt major, dar sunt pregătit pentru ce va urma? Ce am clădit în aceşti 18 ani? Ce sunt eu...
   Eu sunt un încrezător, pentru că am încredere în tot şi toate (deşi regret pe urmă), şi am încredere în mine.
   Eu sunt un visător, pentru că am planuri de viitor ce implică multă muncă.
   Eu sunt un ratat, pentru că ratez cele mai frumoase clipe ce-mi pot oferi amintiri, satisfacţie, fericire.
   Eu sunt slab, pentru că îmi schimb buna dispoziţie după starea persoanei care mă face mereu să zâmbesc.
   Eu sunt puternic, pentru că lupt de fiecare dată panâ la epuizare, indiferent de situaţie.
   Eu sunt frumos, pentru că am un caracter demn de invidiat.
   Eu sunt urât, pentru că nu ascult tot timpul sfaturile primite şi fac după cum mă taie capul.
   Eu sunt prietenos.. pentru că ştiu ce înseamnă să fii singur într-o astfel de lume.
   Eu sunt ciudat, pentru că reuşesc să zâmbesc până şi-n cele mai cumplite clipe.
   Eu sunt un învingător, pentru că reuşesc să-mi duc toate planurile la un nivel cât mai înalt.
   Eu sunt fericit. Sunt fericit pentru că mi-am dat seama ce înseamnă 'iubirea', pentru că am în preajmă prieteni, familie, cunoştiinţe ce-mi fac zilele mai însorite şi mai pline de viaţă.
    Trecând peste clipe grele, bune, de coşmar sau fericite, am ajuns sa fiu astfel. Caracterul pe care-l "deţin" astăzi are multe "semne de război" (unele-s încă proaspete, ce-i drept), dar, privindu-le, mă ridic de fiecare dată mai puternic, mai încrezător, mai zâmbitor şi cu mândria în ochi.
Sunt doar la început, am o viaţă în faţă, ar trebui să profit de ea la maxim.
   Mereu vor mai fii momente schimbătoare.. oare voi ramâne la fel? 

Lucruri banale, inspiraţia lipseşte.

   Inspiraţie? De unde? Fapte, vorbe.. gânduri venite pe neaşteptate? Din ele să scriu? Din acestea să-mi extrag parţile ce mă "uimesc" şi să dau frâu liber imaginaţiei?
   Stau întins şi mă gândesc, dar mintea-mi joacă feste încontinuu.. Două-trei gânduri mai bune, mai logice, apoi: Paf! S-a dus tot. A dispărut ca o ultimă rază de soare în orizont. Clipele trec, aşa de lent şi nepăsătoare, iar timpul se scurge nesimţitor. Cum să-ţi poţi da seama despre ce să compui?

   Ştiu, sunt o mulţime de subiecte de dezbătut, dar parcă nu sunt pentru mine.. Mie-mi place să scriu despre realitate, despre sentimente, gânduri.. motivaţie. Să relatez despre politică? Mai bine m-aş lăsa de blog. Să dezbat subiecte banale precum "Un apus minunat" sau "Cafeaua, prietena de dimineaţă"? Aş putea, dar zău ca nu mă cuprind astfel de postări.

   Alegându-mi cu mare grijă de data asta cuvintele, expresiile, păşesc înainte spre o gamă largă de idei, care vin şi pleacă, apar şi dispar.. Să aleg unul? Asta şi fac. Parcă sunt la un joc de noroc: întind mâna şi tragi un bilet. Il cuprind temător, sperând să pot gândi mai mult de 4-5 cuvinte despre subiectul primit. Mă simt ca la proba orală de Bacalaureat (deşi mai am destul timp până să fac asta).. Îl deschid, îl citesc.. m-au cuprins emoţiile, mi s-au înmuiat genunchii, dar sunt emoţii cărora le pot face faţă uşor, am primit ceva simplu, realist. Asta e, despre asta voi dezbate data viitoare.

   Revenind la inspiraţie şi la blog, sunt aproape 40 de postări publicate (nu toate bune sau care să atingă o anumită ţintă, dar cu puţin înţeles), iar feedback-ul primit mereu a fost unul extrem de bun, neaşeptat si de fiecare dată cu o mică critică constructivă. Aceasta este numarul 38 in categoria celor postate, iar blogul, in prezent, deţine 3800+ intrări. Mirific! Oare ce voi mai scrie?
De fiecare dată când mă apuc de dezvoltat un subiect, ori o ţin una şi bună până la final, apoi modific cel puţin jumătate; ori scriu 2-3 rânduri apoi dispare tot, se evaporă în neant... Ce pot spune, nu sunt un geniu. Sunt un leneş, fără acte, ce-i drept. Dar, când e nevoie sau prind un subiect frumos şi cât de cât mai amplu, nu mai e nevoie decât de inspiraţie.

   Trebuie să învăţ să-mi pregătesc din timp cateva titluri.. Mi-aş dori să pot scrie saptamanal, dar singur e greu.. V-aţi implica puţin? Tot ce am realizat până acum este datorită vouă, dragilor. Sper ca numărul actual sa crească, sa fim mai numeroşi, şi poate, sa ne şi cunoaştem puţin. E o idee, de ce nu?

Cap. 4: "Sunt mai norocos ca niciodată"

*
   Te-ai dus şi tu, huh? Bravo, ai făcut o faptă la fel de previzibilă ca a celorlalte persoane. Te-ai îndepărtat uşor, uşor.. apoi ai dispărut. Te-ai ascuns de ceva? Ţi-a fost teamă de acel "ceva"? Te-ai ascuns de mine..
   E greu, când te chinui să capeţi încrederea cuiva, iar apoi totul pică şi se destramă pe motive minuscule, dar totuşi atât de mari pentru tine. Dacă ai plecat şi tu, crezi că ai făcut ceva bun? Că ai scăpat de o pacoste care a ajuns să ţină la tine? Nu, dragă, chiar deloc. Dar se pare că uneori cuvintele sunt de faţadă, şi oricât de clare ar fi "dovezile" şi motivele ce ţi se oferă pe tavă, tot una şi bună o ţi pe a ta.
   "Totul ţine de tine", îţi mai aminteşti? Ei bine, cam aşa a şi fost. Lipsă de indulgenţă, de implicare, de atenţie. Ai lăsat tot pe umerii altora, crezând că astfel tu o să ieşi bine, triumfaşă peste orice moment, şi normal, cu argumentele şi cu deciziile luate singură.
Credeai în defecte, şi susţineai că vor fi cauza viitoarelor certuri, probleme.. aşa a şi fost, deşi am încercat să-mi asum maxim orice vină şi să fie bine, venind cu explicaţii detaliate, dar se pare că am făcut toate aceste eforturi degeaba.
   Ai apărut aşa de spontan în preajma mea.. şi tot în acest mod ai plecat, te-ai evaporat.. şti cum îi, măcar un "rămas bun" ar fi fost de ajuns, dar se pare că eforturile mele nu au fost suficiente pentru a primi măcar o formulare de adio.
   Am încetat să mai sper la ceva mai mult, poate aşa e mai bine... Rămas doar cu gânduri înceţoşate şi întrebări fără răspuns, mă îndrept către acel loc minunat.. Sunt mai norocos ca niciodată. Văd siluete asemănătoare mie, dar sunt aşa de departe de acel loc... Oare cât mai am până la el?                           *

Temerile copilăriei.

    De-a lungul timpului creştem, ne dezvoltăm atât fizic, cât şi psihic. Dar oare acele mici chestii ce ne dădeau fiori, oare ele au crescut odată cu noi?
    Revenind la copilărie şi la cele întâmplate atunci, fiecare dintre noi a avut una sau mai multe temeri: de înălţime, de anumite animale, de tunete.. până şi de propria-i umbră (ciudat, ştiu, dar nu cred că e cazul să judecăm); sau de acel vecin înalt, cărunt, care mereu se îmbrăca într-un fel încât ne înspăimânta pe toţi.
Mai ţineţi minte acele vremuri? Când  ne speriam de aproape orice sau de anumite lucruri ce ar trebui să ne bucure, să ne înveselească?
Cunosc persoane cărora le era frică de "Moş Crăciun" (da, acel costum banal de om bătrân cu barba lungă şi albă pe care-l îmbrăca tata sau un vecin în seara de Ajun).. cine ştie sub ce formă l-au văzut pe bărbos.
    În caz personal, temerile mele au fost comune: nu suportam să stau pe întuneric şi mi-era frică de tunete.. Dar, pe măsură ce înaintam în vârstă, aceste temeri mi-au devenit plăceri incomparabile: la 6 ani am trecut peste teama de tunete, iar la 8-9 ani am depăşit bariera fricii de întuneric. De atunci mi-a făcut o plăcere enormă să privesc fulgerele şi să aud tunetele spontane, şi ador întunericul.
    Dar, pe măsură ce un lucru care-mi dădea fiori a dispărut, o altă teamă a apărut, care la rândul ei s-a evaporat şi apărând mereu una cu o putere şi intensitate mult mai mare.
Acum, nu mai am nici pe departe o temere ca în copilărie, deşi parcă mi-aş dori să fi avut.. acele mici şi nesemnificative spaime s-au amplificat într-una singură, iar gândul că uneori o simt că se apropie din ce în ce mai mult mă înspăimântă... Este o temere a tuturor adolescenţilor din generaţia actuală sau oricare alta: singurătatea.
  Teama de a rămâne deoparte, respins de cei din jur şi îndepărtat de cei apropiaţi. Aceasta este marea problema a generaţiilor.
*Personal, am fost în această situaţie, ştiu ce înseamnă să fii singur.. dar nu pot spune că este un mod convenabil de a trăi, nu mă voi putea obişnui vreodată cu aşa ceva.*
    Fiecare teamă a copilăriei poate fi depăşită prin încredere în propriile forţe şi, desigur, prin înfruntarea acesteia. Cu cât înfruntăm aceste temeri (care să fie şi reale, nu acel "bau-bau" din dulap sau de sub pat în miez de noapte), cu atât ele devin mai mici şi vor avea o putere mai slabă asupra voastră.
Şi eu lupt, alături de voi, împotriva temerii actuale, de mai bine de 5 ani.. Pe zi ce trece simt c-o să înving, dar întrebarea este: Cât voi mai putea lupta?

Este "intenția bună" o calitate?

   Noi contăm, știi? Facem mici acțiuni ce credem că nu se observă, dar ele contează foarte mult... Micile noastre intenții fac furori în sentimentele unei persoane, chiar dacă nu reușim să realizăm ceea ce ne-am propus.
Ne folosim resursele rămase pentru a face o persoană anume, sau chiar una necunoscută, să zâmbească, să se simtă ceva mai bine în situația în care se află. Da, știu, poate nu reușim, nu tot timpul ne iese ceea ce ne-am plănuit.
   Dar ce se întâmplă dacă nu încercăm deloc, o să fim considerați altfel? Categoric, o să primim un alt "nume de scenă", o să ne formăm o altă imagine în ochii celor din jur, și cel mai sigur nu una asemănătoare caracterului pe care noi încercăm să-l dezvăluim.
 Dacă ne vom abține din a încerca, ce se va întâmpla? O parte dintre noi poate nu vor fi interesați de starea celorlalți, e ceva normal, ei fiind nepăsători.. O parte nu vor putea sta liniștiți o vreme îndelungată sau poate până ce se vor acomoda astfel, știind că o acea persoană nu este într-o stare prea bună... Iar o ultimă parte nu se vor putea abține să nu încerce ceva, va intenționa să rezolve, cel puțin moral, situația persoanei respective.
   De ce facem asta? Așteptăm ceva în schimb?
   Părerea mea este că facem ceea ce facem nu doar ca să ținem moralul grupului sau a persoanelor din jur cât mai ridicat sau bunăstarea cât mai amplă; ci și pentru moralul nostru, pentru ca noi să știm că am putut face ceva bun, sau măcar am încercat asta...
   Ce putem face noi? Cum putem ajuta?
   Micile intenții sunt cele mai ingenioase.. o mică întrebare, un simplu mesaj, sa ne interesăm câtuși de puțin de acea persoană, poate ajuta? Eu personal cred că da.. De ce? Pentru că am reușit în nenumerate dăți să fac un individ oarecare să zâmbească, să se simtă bine în preajma mea; am reușit să-mi lărgesc grupul de amici, de prieteni, doar prin a fi astfel. Nu, nu sunt considerat mereu o persoană bună, nu sunt și sper să nu fiu considerat un model pentru alții (am destule defecte, nu vreau ca alte persoane să le "stăpânească" în modul lor propriu). Tot ce am făcut a fost să îmi folosesc "funcția" de prieten și să îi fiu alături atunci când a fost nevoie.
   Este o calitate ceea ce facem?
   Presupun că da, din moment ce, în mare parte sunt caracterizate ca fiind "acțiuni bune" sau "demne de urmat"; binteînțeles, nu tot timpul sunt așa.. Uneori am tendința de a întreba unele persoane "cum sunt" sau "cum se mai simt", dar îmi amintesc de cele întâmplate înainte (mi se respinse până și cea mai mică mimică ce poate schița un zâmbet, dându-mi de înțeles că nu sunt dorit), și chiar dacă aș face-o.. aș primi un răspuns asemănător... Ce pot spune, câteodată "a fi bun" sau "a avea intenții bune" nu prea poate reprezenta calitatea omului de rând.

   Indiferent de situaţie, să fii bun va avea mereu 2 tăişuri: ori se va forma o mulţime de oameni ce vor avea doar intenţii bune, şi care consideră lucrurile rele doar ca pe o învăţătură; iar cel de-al doilea tăiş va fi format din persoanele nepăsătoare, persoanele care vor fi mereu răutăcioase şi lipsite de caracter exemplar.

   Voi în care dintre cele două tăişuri vă aflaţi? 

Foloseşte-ţi mintea!

  Reabilitează-ţi ideile! Gândeşte limpede, liber, creativ.. ai o minte fabuloasă, de ce nu o foloseşti pentru a face ceva formidabil?
Hei, tu! Eşti individul societăţii care poate schimba ceva, care poate să mai formeze, să creeze ceva nou, bun şi utilizat în vremurile viitoare. Îţi revin zeci, sute de gânduri cu diferite invenţii, apărute şi neapărute până în prezent; sute de idei ce pot fi realizabile, dar asta ţine doar de tine.
Tot ce pot face eu este să te încurajez, poate o să ai nevoie de o vorbă bună, poate ai nevoie de un îndrumător... Citind aceste rânduri, crezi că poţi face ceea ce ţi-ai propus? Te-aş putea ajuta cu ceva? Tot ceea ce a mai rămas acum de făcut este să te ambiţionezi şi să acţionezi! Să începi să creezi lucruri, maşinării, schiţe; orice. Doar fă-o!
Hai să-ţi readuc aminte ceva.. Uită-te în jurul tău, fie că eşti într-o încăpere,pe stradă, oriunde; ce observi? O maşină, clădiri înalte? Laptop, televizor, decoraţii cu diferite modernisme? Tehnologii de ultimă generaţie? Telefoane mobile de diferite forme, mărimi sau cu diferite sisteme de navigare?
Toate aceste invenţii, noutăţi, nu se găseau acum 200-300 de ani, sau cel puţin nu la fel de iscusite, nu la fel de dezvoltate. Ele cum crezi că au apărut? Au fost doar mici foi înainte, schiţe ce până la urmă s-au pus în aplicare, în funcţiune, iar în prezent sunt într-o continuă modernizare.
Toate aceste idei, toate aceste invenţii au fost create de oameni la fel ca mine, ca tine, ca noi toţi. Nu aveau nimic diferit faţă de noi, doar o minte puţin mai deschisă şi cunoştiinţe mai aprofundate... 
Tu de ce nu poţi face asta? Ce te reţine, ce te împiedică să-ţi vezi schiţele puse în aplicare; gândurile şi ideile aduse la viaţă? Nu ai fonduri? Poţi începe cu un prototip; dacă-ţi reuşeşte, vei primi cu siguranţă fondurile necesare... Nu ai cunoştiinţele necesare? Fă-ţi timp ca să ţi le aprofundezi. Nu ai timp, eşti prea ocupat? Ia un pix şi o foaie, notează-ţi ceea ce faci zilnic. Acum, taie/haşurează activităţile inutile. Observi cât timp ai? Trebuie să-ţi pui mintea la contribuţie, trebuie să te ambiţionezi singur şi să începi să-ţi aduci un vis la realitate. Ce îţi lipseşte?

   Trebuie să fii împins de la spate? De ce? Nu ai destulă bunăvoinţă, nu ai destulă ambiţie? Îţi este frică de acel moment în care vei vedea că ai eşuat? Nu toţi o să reuşim, sau cel puţin nu de prima dată... Nu lăsa "lenea" şi nepăsarea să te tragă în jos, tu trebuie să îţi pui mintea la contribuţie şi să îţi realizezi visurile.

E păcat dacă renunţi la un gând creativ şi nu-l dezvolţi, nu-i dăruieşti viaţă.
Foloseşte-ţi timpul liber pentru a-ţi aduce ideile la un stadiu utilizabil. O să dureze ceva, dar crede-mă, dacă vei reuşi, vei fi mulţumit peste măsură, atât pentru timpul pierdut, cât şi pentru creaţia ta.
    Ai o minte formidabilă, de ce nu o folosești?

1.Aşteptări mari de la persoane mici...

   Ca o primă postare de acest tip gen, încurajat şi ajutat la formarea sa, a luat parte o prietenă dragă mie, Bianca Ghile, o ucraineancă ce spune lucrurilor pe nume, fără să se teamă de consecinţe.
Ea a dorit să abordăm o latură vizibilă zilnic în societate; un subiect ce dezbate interesele observabile fără un efort prea mare; şi normal, fiind un subiect ales de un caracter frumos şi exemplar, am căzut de acord să "criticăm" interesele feminine, partea opusă a Biancăi.
   De când se ştie de "interes", lumea a luat-o total pe căi greşite. Prieteniile se distrug zilnic încetul cu încetul; minciunile cresc, se fac tot mai mari, tot mai adâncite şi tot mai accentuate. Voi, cei care vorbiţi/staţi cu o persoană doar pentru interese individuale.. am o dilemă. Cum vă puteţi uita în oglindă? Cum vă puteţi suporta?
   În contemporaneitate, aceste acţiuni sunt tot mai accentuate din partea feminină. De ce? "Aveţi nevoie de bunuri pe care voi, fetelor, nu le puteţi obţine/cumpăra singure? Vă suciţi în continuu, când la unul, când la altul.. fie vreţi cadouri de milioane, fie doriţi să vă plimbaţi în maşini cât mai scumpe, fie tânjiţi după ultimul model de telefon/ rochie de seară cu dantelă sau cine ştie ce alt bun material. De ce? Să fiţi la modă?
   Aşa e acum, din păcate, căutaţi banii unei persoane, în loc să-i căutaţi inima. Dar nu vă daţi seama că majoritatea dintre voi sunteţi folosite, iar apoi sunteţi aruncate ca nişte cârpe uzate, folosite, pentru că, până la urmă, aşa sunteţi considerate...
   Vi se pare că sunteţi de neînlocuit, că băieţii stau în limbă după voi, dar gândiţi-vă puţin, că şi ei îşi vor da seama că sunt folosiţi, mai devreme sau mai târziu, şi-şi vor bate joc sau se vor folosi de voi, întorcându-vă fapta cu aceeaşi monedă."
   Fetelor, vă căutaţi fericirea în bani şi bunuri materiale, e ceva normal să fiţi marginalizate şi considerate lipsite de caracter.
Să vă spun o chestie, care sper să vă intre bine în cap: dacă nu vă respectaţi pe voi, nu vă aşteptaţi ca cei din jurul vostru să vă respecte îndeajuns încât să nu fiţi folosite, ridicularizate şi batjocorite.
   Mulţumesc Biancăi pentru ajutorul acordat în formarea aceastei postari şi vă aştept şi pe ceilalţi să vă implicaţi mai mult, aici sau pe pagina de Facebook (www.facebook.com/ganduridestainuite).

Frumuseţea interioară.

   Am o întrebare ..
Câţi dintre voi sunteţi atraşi de ceea ce este în interiorul unei persoane, de sufletul lor, de singurul element ce le determină conştiinţa să acţioneze după criterile umanităţii şi să se comporte exemplar, din toate punctele de vedere?
   Caracterul este singurul supliment ce poate înfrumuţesa firea umană, indiferent de starea civilă, de reputaţie, de avuţie sau de oricare altă catalogare a societăţii. El ne ridică deasupra persoanelor ce vor să ne facă rău, şi ne "arată" cum să întoarcem spatele în orice moment neprielnic; el ne face oameni într-o societate unde, mai nou, aspectul fizic şi starea financiară sunt în prim-plan.
   Este normal, prima impresie apare  în primele momente când priviţi cu atenţie acea persoană, aspectul fiind primul element ce poate fi observabil.
Uneori ne călcăm peste orgolii, lăsăm deoparte ambiţia de cunoaştere a unei noi persoane, doar prin simplul fapt că ne mulţumim cu aspectul exterior, cu înfăţişarea propriu-zisă. Este normal, prima atracţie apare asupra fizicului. Dar putem fi mulţumiţi doar cu atât?
   "Un aspect fizic dezvoltat atrage priviri, dar un caracter bun şi exemplar atrage înţelepciune"; una din vorbele pe care rar le spun, dar care mereu îşi găseşte acel moment prielnic în care să apară.
   Înfăţişarea exterioară nu este prioritară mereu, însă caracterul curat, nepătat, reprezintă un element necesar în orice situaţie. Da, poate nu este tot una să vă întâlniţi sau să aveţi în anturajul vostru un mic "Frankenstein", indiferent de cât de bun la suflet este, dar asta ţine doar de voi. Ţine de cât de mult vă pasă de ceea ce spun ceilalţi despre voi, despre ei, despre ceea ce se întâmplă în acele clipe.
   Gândiţi-vă că veţi îmbătrâni, vă veţi vesteji ca o frunză verde în miez de toamnă. Atunci ce va mai conta să aveţi lângă voi: un model al zilelor trecute sau un veteran al timpului, cel care a înfruntat până şi cele mai grele momente doar prin caracter exemplar şi bine definit?
   *Frumuseţea fizică este trecătoare, căutaţi frumuseţea interioară*

Capitolul 3. "Tu de ce vrei să pleci?"

   Ştii, mi-ai spus ca nu pot sta prea mult lângă tine sau lângă o persoană oarecare pentru că o voi plictisi sau o voi demoraliza cu tâmpeniile mele. Mi-ai mai spus că, dacă ar fi să rămân, vei avea grijă să nu plec vreodată, să luptăm amândoi pentru ceea ce am numit "prietenie". Acum ce facem?
   Stau şi mă gândesc la clipele când vorbeam constant, momentele când nu putea exista o clipă de linişte în conversaţiile noastre. Mereu găseam alte subiecte, alte gânduri despre care să putem discuta. Mereu mă încurajai să continui până şi cu cea mai simplă tâmpenie, chiar şi atunci când nu ştiam unde vom/voi ajunge. Am avut clipe în care ne contraziceam până în cel mai mic atom al lucrului respectiv, dar puteam învăţa din acele "certuri". Acum ce facem?
   Dileme le discutam împreună, problemele le dezbateam mereu, le dădeam ca exemple pentru altele mai mari, le accentuam când aveam noi nevoie de ceva trecut, de o problemă ce ne-a dat bătăi de cap, dar care ne-a format caracterul, puţin cate puţin... Acum ce facem?
   Ne-am omorât mereu timpul doar ca să ne ascultăm reciproc (din partea mea, o făceam cu plăcere), ne-am sfătuit si ne-am ajutat atunci când nimeni nu ne-a putut spune acele cuvinte, ne-am ţinut morale peste morale şi predici peste predici atunci când nu ascultam sau faceam ceva total irelevant, deşi ştiam amândoi de dinainte cum se va termina. Acum ce facem?
   Îţi spun eu ce facem? Ne îndepărtăm pe zi ce trece tot mai mult, neştiind motivul, neştiind de ce continuăm să facem acest fapt... Tu ce zici, ştii de ce?
   A trecut ceva vreme de când nu am mai facut nimic din cele spuse mai sus, oare de ce? Mă tot gândesc dacă există un răspuns concret la această întrebare: "de ce?". Poate am fost eu de vina, nu neg, pot fi imposibil cateodată, dar tu ştiai asta, şi acceptai fără să-mi reproşezi ceva. Sau poate m-am schimbat în ceva mai rău? Nu ştiu, nu am observat, aştept ca tu să-mi spui... Simt de o vreme bună o schimbare bruscă de ataşament, simt ceva rece între noi..
Sunt afecte ce ţin o prietenie bine strânsă, dar oare noi mai avem acele sentimente? Oare mai există acolo o mică fărâmă de ataşament între noi? Sau a apărut deja distanţarea şi dispreţul? Cum am ajuns în acest stadiu după toate cele întamplate? Sunt eu de vină?
   Mereu întrebări fără răspuns, uneori îs sătul de ele... Mai ales în cazul de faţă, când observ persoane de care m-am ataşat enorm în decursul timpului, cum pleacă şi lasă în urmă doar dureri, ranchiună şi un imens gol sufletesc...
   Nu ţin pe nimeni lângă mine cu forţa, dar cei care au plecat sau vor să plece, măcar lăsaţi în urma voastră acel mic motiv, care să mă poată lămuri şi să mă înveţe ceea ce am făcut sau aş putea face greşit. Oricum, le mulţumesc tuturor ce mi-au fost, îmi sunt şi îmi vor fi alături.
  

Ne-au tăiat aripile...

   Exprimarea liberă ne este etern furată de cei care ne critică. Oare când ne vom putea arăta sufletele, când voi ne furaţi până şi cea mai simplă mimică?
   Gândirea ne este prioritară, dar cum o să ne putem arăta ceea ce ne exemplifică şi ne diferenţiază pe noi de alţii, dacă ne sunt închise orizonturile şi suntem "obligaţi" să ne comportăm, să gândim şi să acţionăm după normele comune ale societăţii? Fiecare persoană are un anumit criteriu de a se exprima, dar 70% sunt construite în aşa fel încât să se poata cataloga în normele comune ale societăţii din care fac parte.
De ce facem asta? Ne ascundem gândirea ce ne dezvoltă, în fiecare moment, câte puţin din imaginaţie. Ne sigilăm ideile, gândurile care, pentru cei care pretind a fi superiori nouă, sunt lucruri astrale sau mult prea "josnice" pentru a putea fi acceptate de ei.
   Exprimarea liberă ne-a fost furată mişeleşte, biata de ea... După cum relată cei de la "Ziarul de Iaşi" (www.ziaruldeiasi.ro), libertatea de exprimare "a ajuns ca o prelată veche şi roasă, bună de acoperit orice necurăţie". Acest lucru se întâmplă din pricina nedezvoltării ideilor în timp, ele rămân prăfuite, "neşlefuite", iar în vremurile ce vor urma, acestea vor prinde rădăcini adânci, chinuindu-ne să le dezvoltăm în momentele neprielnice.
   Normalitatea noastră a fost influenţată mereu, dar în timpul creşterii ne dăm seama ca nu e doar o influenţă aparte, ci devine tot mai apăsător o obligaţie. Ne sunt impuse anumite criterii ce ne îndepărtează constant de ceea ce se poate numi "normalitate"... În loc să putem gândim şi să acţionam liberi, după propria voinţă si plăcere, suntem "programaţi" să ne comportăm după mersul agale, după normele comune şi după partea majoritară a societăţii.
    În stadiul acesta am ajuns? Să ne fie tăiate aripile în fiecare clipă când mintea noastră chiar putem spune că lucrează şi crează ceva nou? Cum de am ajuns noi, ca popor tânăr şi nedezvoltat, să ne punem la pământ micile străluciri care pot da o urmă de ingineozitate în ceea ce se poate numi "lume materialistă"?
   Aplicabilitatea gândurilor care ne diferenţiază de restul scade constant, libertatea propriei opinii ne este tăiată din scurt, indiferent de cât de multe fapte facem pentru a ne arata ideea, gandul.
Dacă ar fi contrarii, am avea de învăţat; dacă am fi criticaţi, am putea folosi acele critici pentru a ne autocorecta. Dar nu, din păcate, ne sunt oprite toate căile de acces spre lumea exterioară. Ne este impiedicată orice urmă de dezvoltare personală, care întrece norma comună a societăţii.
   Materialiştii, din câte am înţeles, au o vorbă a lor: "Ori ca noi, ori deloc". Pentru ei este o lege, un model după care s-au format acele idei comune, micile reguli nescrise, care au îndocrinat zeci, sute de suflete pure, suflete ce îşi doreau o libertate a lor. Libertatea lor a fost "furată", a fost închisă şi aruncată într-un loc întunecat şi rece.
   Reconstituindu-ne ideile cu care am putut face primii paşi în societate, dacă sunt cel puţin creative, libertatea noastră de a ne arăta punctul de vedere în orice moment dorit, scade inexplicabil. Sinceritatea din cuvinte pe care o aveam în momentul oportun, ne-am autoîncălcat-o şi am înlocuit-o cu ceea ce se poate numi "minciună comună". Ne-am închis unele căi de a ne exprima din pricina sigilării ideilor, nu am încercat aproape deloc să luptăm împotriva majoritarilor, ci ne-am speriat de număr şi ne-am ascuns singuri.
   Suntem zilnic presaţi de persoanele care aparţin părţii majoritare, părţii diferite de noi. Am ajuns să fim criticaţi, după cum ziceam adineaori. O apăsare tulburătoare este prezentă mereu când încercăm să facem ceva nou, ceva care este diferit de limitele ce ne sunt impuse de către societate. Foarte multe persoane se întreabă mereu: "O să fie apreciat?", "Oare o să le placă?", "Ce vor zice restu?"; deşi, precum ziceam şi în postarea precedentă, răspunsurile vi le faceţi voi, nu vi le comunică nimeni, acelea sunt răspunsuri eronate. Ei doar "jurizează", îşi dau cu părerea (bine sau rău), vă laudă sau vă omoară din plin orice speranţă de a continua, de aceea este bine sa acţionaţi fără să vă pese de ceea ce spun ceilaţti, niciodată nu vă veţi putea aştepta la ceea ce ei vor spune. Voi doar actionatţ!
  " Libertatea de exprimare este libertatea politică de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere". -> Wikipedia
Din păcate, foarte multe persoane se lovesc de acele frontiere, oricât de mici ar fi, acele gănduri sunt pierdute pe moment, uitate pe parcursul timpului din lipsa de încurajare şi adunarea de critici şi ironii doar pentru a te deprima.
   Eu personal readuc idei, relatez informaţii şi mă strădui să comunic orice gând pe care-l am. De ce fac asta? Pentru că încerc, mă chinui, iar cateodată reuşesc să readuc libertatea de exprimare a unora care şi-au pierdut speranţa sau în privinţa cărora au încercat şi au reuşit partea cealaltă, partea "superioară", să le închidă şi să le sigileze ideile, inspiraţiile. Nu aştept absolut nimic în schimb, mă încântă să fac asta; iar dacă eşuez, învăţ din ceea ce am făcut greşit, ca data viitoare să nu fac aceeaşi greşeală sau una asemănătoare.
O fac pentru a vedea noi idei, pentru a redeschide lumea la minte şi doresc să văd activitate cu adevărat, nu doar să vegeteze într-un colţ al camerei, ci doresc să aud că au făcut ceva, ca au dat viaţă unor gânduri, unor idei ce înainte le-au fost imposibile sau greu de realizat.
   S-a ajuns ca o mare parte din acţiunile guvernate de noi să fie împiedicate şi considerate "mediocre", "stupide" sau "imature". ŞI nu doar acţiunile, ci şi stilul propriu. Stiluri ce ar trebui dezvoltate si adaptate după plăcerea personală, nu după partea majoritară a grupului de prieteni sau a societăţii(Spre exemplu, o bună parte din persoanele cu care îmi petrec zilnic timpul, fumează. Eu nu fumez, nu găsesc nicio satisfacţie în asta). Ei doresc să ne atragă în anumite părţi ale "universului" ce ei il deţin, să ne facă să ne adaptăm după criteriile formate de ei şi să ne îndeparteze de celalalte cercuri.
Indiferent de strădaniile pe care aceştia le fac, dacă nu au o tentă de asemănare cu ceea ce suntem în momentul actual, ar fi bine să încercăm să le respingem, amabil, oferta, rămânând şi dezvoltându-ne singuri stilul, fără vreo influenţă aparte. Hai să Nu îi lăsăm să ne atragă "cu bani marunţi", cu oferte de orice fel sau cu vorbe ademenitoare; ei vor doar să ne facă o copie fidelă a ceea ce noi nu putem fi.
   Păstraţi-vă libertatea de exprimare, luptaţi pentru ea, dezvoltaţi-o, atât în stilul personal: muzică, vestimentaţie, vorbe; cât şi în gândire si caracter. Voi sunteţi ceea ce contează. Nu lăsaţi pe nimeni să vă fure ce e al vostru, şi dacă încercaţi din greu pentru ceea ce vă doriţi, vă veţi simţi mai impliniţi ca niciodată.

Răspunsuri multiple sunt fără rost.

   Tineretul zilelor noastre aspiră la nenumerate lucruri, dorinţe.
Tu, copile! Ţi-ai ales viitoarea meserie? Viitoarea locaţie unde vei pleca? Te-ai gândit dacă îţi vei putea face prieteni şi acolo, precum cei de acasă?  Eşti pregătit? Ţi-ai pregătit viitorul ?
   Sunt zeci, sute, poate mii de astfel de întrebări.. Important e să nu aştepţi un răspuns concret. Lasă totul sa fie un mister. Priveşte totul ca un întreg nedescoperit. Nu diviza acea unitate pură, n-o împărţii în nenumarate categorii. De ce? Niciodată nu vei primi un raspuns concret dacă ai prea multe întrebări; deşi nici dacă ai o singură nelămurire, fundamentală, oricât de simplă ar fi, fii sigur că n-ai să primeşti un răspuns.
   Oricât de multe idei, replici ai revendica, acestea nu sunt corecte. Răspunsurile la propriile întrebări le vei obţine doar de la tine însuţi, nu de la alte persoane.
Alegeţi întrebările ca atare, alegeţi o dogmă care să fie fundamentală, una de la care pleacă totul. Spre exemplu, Osho, un înţelept al sec XX, vorbeşte despre o întrebare ce  fiecărui individ îi apasă în minte, îl presează: "Cine sunt eu?".
Acest mare înţelept spunea: "Întrebarea este pură; nu te corupe. De fapt , îţi intensifică puritatea; te face din ce in ce mai clar.
Fii conştient de întrebare. Nu să te întrebi mereu "Cine sunt?", nu să o verbalizezi. Lasă întrebarea să existe fără nici o verbalizare. Las-o să existe precum respiraţia; să fie precum fiinţa ta. Las-o să fie acolo, tăcută, dar continuă, ca şi cum ai fi însărcinat cu ea. Într-o zi, dacă ai trăit cu întrebarea, aceasta va începe să dispară […] Iar când întrebarea a dispărut, nu poţi spune cine eşti, dar ştii. O poţi dansa; dar nu-i poţi oferi răspuns. O poţi zâmbi; dar nu-i poţi oferi răspuns. O vei trăi, dar nu poţi răspunde la ea."
   Sunt întrebări simple cu răspunsuri complexe; dar şi invers. De la o nelămurire fixă ce poate obţine ceva simplu şi la obiect, până la o întrebare cu răspunsuri multiple şi dezvoltate; nu este o bătaie lungă a drumului. Tot ceea ce ţine de aceste 2 lucruri este cum formulezi, atât întrebarea la care aştepti răspuns; cât şi replica pentru o viitoare nelămurire.
   După cum spuneam adineaori, noi, ca şi gloată tânără, plină de întrebări fără răspuns, cu agitaţia în sange şi cu o dorinţă imensă de a captura informaţii proaspete; ne-am pregătit într-un fel pentru viitor? Ne gândim măcar la ceea ce vom face peste 3 ani, 5 ani, 10 ani? Eu, spre exemplu, sunt nelămurit în ceea ce îmi priveşte viitoarea carieră.. deşi am în jur de 4 alegeri straşnice de făcut... Dar voi? V-aţi gândit măcar la ce opţiuni aveţi? Căutaţi adânc în sinea voastră, găsiţi acel lucru ce nu necesită cărarea a zeci de pastile de cap sau de stres. Găsiţi acel lucru, acel hobby, acea ocupaţie care vă readuce zâmbetul pe buze. Puteţi face o carieră din asta? Incercaţi, documentaţi-vă, nu aveţi nimic de pierdut pentru început.
   Faceţi în aşa fel încât în fiecare dimineaţă să vă treziţi cu zâmbetul pe buze şi cu idei noi, cu sclipire în ochi şi cu plăcerea de a munci (ştiu, ultima parte nu sună prea bine, cui îi place munca?). Faceţi aceşti mici "paşi", iar hobby-ul pe care l-aţi transformat într-un job, un loc în care tu iţi eşti propriul şef, va prinde viaţă pe zi ce trece.
   * Vă doresc ca orice dorinţă de viitor să vă facă zilele/dimineţile mai frumoase, indiferent de obstacole sau necazuri *

  
  
 
  

Happy Friendsday!

   "Nu renunța niciodată! Fă ce e mai bine pentru tine. Dacă cineva te iubește, întoarce-i iubirea înzecită. Nu regreta nimic, niciodată nu se știe ce e mai bine..."
   Hei, tu! Da, tu! Nu ai voie să regreți faptele făcute, defapt, nu ai voie să regreți nimic! Acele fapte s-au întâmplat cu un anumit scop. Nu uita, experiența câștigată te va ajuta pe viitor, îți va fi călăuză pentru viitoarele momente, asemănătoare cu cele pierdute în trecut. Pentru fiecare clipă de cumpănă vei putea avea o șansă să înveți ceva și/sau să încerci să îndrepți acea clipă, să-i ușurezi prezența și să i-o înfrumusețezi.
   Ai alături de tine una sau mai multe persoane care țin la tine, au grijă de tine prin propriile mijloace; persoane care ar face orice să te vadă fericit. Arată-le compasiune, dragoste; nu ură, aroganță sau dispreț. Fiecare dintre ele au un rol important sau mai puțin important, sunt mai active în viață voastră cotidiană sau nu.
   Indiferent de "mișcările" lor în societate și față de alții, ceea ce ar trebui să va preocupe mai mult fiecare desfășurare ce au făcut-o, o fac sau va urma să o facă în preajma voastră sau în acțiunile actuale/viitoare în care veți fi și voi implicați. Acele clipe va vor arăta mai concret ce fel de persoane sunt ele dacă respectivele chiar "merită" să fie în preajma voastră.
   Vorbe precum "Nu renunța!" sau "Încearcă!" deja vă sunt cunoscute, poate chiar învățate și chiar folosite de majoritatea dintre voi. Dar cel mai important, câți dintre voi le-ați aplicat? Câți dintre voi v-ați forțat limitele? Câți ați reușit să treceți peste ele? *Nici eu nu sunt genul de persoană care face ceea ce spune altora, vorba aceea: "Fă ceea ce-ți spune preotul, nu ceea ce face el!". Nu faceți ca mine în acest caz. Eu o să învăț să fac acest lucru.*
   Considerați-vă o a doua persoană careia îi spuneți acele vorbe. Autodepășiti-vă! Faceți acest lucru, și cei din jur vor face sau vor încerca la fel. Fiți un model pentru ei, arătați-le că se poate, indiferent de situație.
  *Aveți grijă de cei care vă sunt alături mereu: familie, rude, prieteni. Ei vă sunt sprijinul în orice moment. Nu le lăsați să plece cu prima ocazie!
Apreciați orice încercare de ajutor a lor, indiferent dacă reușesc sau eșuează."
-> Iubește-ți apropiații ca pe tine însuți/însăți <-

Importanţa unei dorinţe de viitor.

   Idealul reprezintă cea mai mare dorinţă de viitor a unei persoane; o ţintă, un scop pentru care, absolut orice persoană ce-şi doreşte cu adevărat acel lucru este dispusă să facă anumite compromisuri, sacrificii, pentru a-şi atinge acel obiectiv.
   *Idealul, pentru mine, reprezintă un scop pentru care merită să muncesc, să mă chinui, să îmi forţez limitele, dar pe care voi putea într-un final să-l ating.*
   A ne îndrepta către un ideal, a aspira către o anumită ţintă, ne formează caracterul, ne întăreşte modul de a gândi şi de a acţiona în majoritatea situaţiilor; şi cel mai important, ne defineşte ca persoană.
A avea un ideal însă reprezintă o valoare morală, privilegiată, în jurul căreia se desfăşoară multă pasiune, accentuând autoîncrederea; este o condiţie de neocolit a echilibrului psihic, care ne dă impulsul de a ne autodepăşi.
   Nimic măreţ nu se poate forma în lipsa acestui mic lucru, dar ce poate avea un impact major in vieţile noastre. Fiecare dintre voi are un mic/mare ideal, o aspiraţie pe viitor, deşi cel puţin 50% nu se vor strădui pentru el... Încercaţi, rezultatele pot fi neaşteptate, dar cu siguranţă vor fi binevenite şi apreciate pe urmă, indiferent de numărul greutăţilor peste care aţi trecut.

Relaţii cu greutăţi?

   "Așa cum deja înțelegeți, o viață întreagă de om nu poate avea numai momente pozitive. Este inevitabil ca un om să nu sufere măcar o dată din dragoste, la fel de bine cum și sentimentul respingerii este inevitabil. Toate emoțiile pe care le simțim, oricât de minunate sau de dureroase ar fi, fac parte din experiența noastră ca oameni și chiar ne îmbogățesc trăirile" - psiholog Popă Anca.
   În fiecare relație sunt suișuri și coborâșuri, certuri și împăcări; momente grele și critice, cât și momente splendide, în care s-au format amintiri pe care, cei doi, ori le vor ține minte cu drag, ori le vor regreta.
    Cel mai greu este să ți o relație când doar unul dintre voi trage, luptă pentru ea; dar greutatea în sine este uneori un îndemn mai mult pentru încercare, și tocmai când nu există încă siguranță în relație, stabilitate, armonie; cuplurile, în general, au parte de certuri, gelozii nesemnificative, și în alte cazuri, se ajunge la despărțire...
   Personal(poate n-o să fiu singurul care face asta) pun ca "baze ale unei relații", precum lui Titu  Maiorescu, ce afirma că: " poezia trebuie să îndeplineasă 2 condiții"; în cazul de față, pentru mine, o relație trebuie să fie construită și axată pe: încredere și sinceritate.
Nu cer/cerem foarte mult; dacă există încredere, geloziile se diminuează aproape de valoarea nulă(iar fără gelozii, o mică/mare parte din certuri dispar). Tot în cazul încrederii intervine și libertatea celor doi.
Cât despre sinceritate, tind să cred că 99% dintre voi nu suportă să afle ca persoana ce vă este alături v-a mințit...
   Dacă cele două "baze" nu există sau sunt încălcate, relația va fi în declin, vor apărea certurile, partenerii vor fi mereu nervoși, frustrați pe acest lucru; sentimentul cald de armonie și înțelegere va fi înlocuit cu cel al mâhnirii și o atitudine rece, sumbră unul față de celălalt...
   Aveți încredere în cei ce vă sunt alături, nu-i presați cu nimic ce este peste limită, și până și cea mai critică "scenă" a relației va fi trecută cu vederea în scurt timp.
  

Primul cufăr cu amintiri.

"Cum au trecut atâţia ani? Sunt aproape adult, iar eu nu mi-am planificat mai nimic pe viitor... Oare ce am să fac? Oare cu ce o să-mi ocup timpul după terminarea liceului? Mă voi descurca? Voi fi un adult competent?"
Îmi amintesc când eram la o vârstă fragedă, 5-6 anişori, nu ştiam prea multe, eram distrat de toate, ştiţi şi voi, momentele când abia începi să cunoşti lumea. Am început să deschid ochii cât mai larg, şi să observ cât mai multe...
Eram copil, fără prea multe cunoştinţe; observam, dar nu asimilam şi nu stăteam să mă gândesc la prea multe; tot ceea ce ştiam era: joaca.(Ce putea face un prunc de 6 anişori înafară de a se juca?)
Încă primesc "flash-uri" ale memoriei, imagini şi scene ce mi-au înfrumuseţat copilăria; copii, vecini, prieteni ce mi-au ridica mereu moralul şi care mă învăţau de fiecare dată câte ceva nou sau mă ajutau să îmbunătăţesc ceea ce ştiam. Eram foarte deschis, foarte vesel în acele vremuri. Atunci problemele pentru mine erau chestiuni şi acţiuni antice, nemaiîntîlnită; lucru ce-mi uşurau zilele şi-mi înveselea copilăria.
Nu foarte mult a luat această veselie, libertatea nesfârşită, viaţa fericită şi fără griji. La vârsta de 7 ani am început şcoala, un alt tărâm nou, necunoscut, ce înainte, din vorbă în vorbă, din poveşti în poveşti, mi-am dat seama că-mi va acapara o mare parte din tot timpul liber pe care-l aveam; dar nu-mi făceam griji. "Am fost crescut şi învăţat să-mi înfrunt greul şi să ies izbăvitor din cele mai grele momente."
Îmi amintesc cum, în prima zi, eram foarte calm, schiţam un zâmbet doar când vedeam o persoană cunoscută. Nu prea eram vorbăreţ, stăteam uneori singur în bancă sau la geam şi priveam veselia copiilor, îi priveam cum alergau, cum se jucau; vedeam tot.
  Eram tipul distant, dar acest tip de caracter mi-a fost benefic. Am învăţat să cunosc o persoană doar observându-i comportamentul, obiceiurile, gesturile. Clasele primare, pentru mine cât şi pentru mulţi alţii, au fost un start detaşat, ce mi-a deschis orizontul în observare şi în limita cunoştinţelor, deşi eram doar un copil speriat în a cunoaşte alte persoane, alţi indivizi pe lângă cei cunoscuţi.
"Timpul mi-era împărţit, gândirea-mi era satisfacută cu noutăţi ce îmi îmbunătăţeau cultura. Aveam întrebări, din ce în ce mai multe; la unele primeam răspuns, la altele nu... Dar ştiam că voi primi şi alte răspunsuri, pe parcurs, de aceea voi fi mereu pregătit cu cât mai mult întrebări."

Există prietenie între o fată și un băiat?

   Titlul acestei postări ne pune pe majoritatea sub semnul întrebării, nu foarte mulți știind să explice dacă da sau nu, dacă poate sau nu poate fi prietenie între o fată și un băiat. Analizând toate răspunsurile primite, am observat că sunt 50/50, contradictorii pănâ în cele mai mici și nesemnificative detalii.
Doresc să vă spuneţi și voi părerea în legătură cu acest subiect, secțiunea de comentarii este dispusă pentru acest lucru, pentru orice tip de utilizatori: conectați sau anonimat. Doresc să începem să comunicăm puțin, lăsaţi-vă gândurile și opiniile voastre.
   După cum spuneam, jumătate dintr-o mulţime vor fi de părere că: "Da, cei doi pot fi prieteni, nu există nicio problemă în asta"; iar cealaltă jumătate vor spune, ceea ce, pănâ și o persoană care n-a întâlnit acest caz își poate da seama, un răspuns generalizat: "Nu poate fi , deoarece până la urmă, unul dintre ei se va îndrăgosti de celălalt"; adevărate fiind ambele răspunsuri, deși sunt contradictorii.
De ce spun acest lucru? De ce le aprob pe amândouă? Hai să generalizăm puțin situațiile:

• "Există prietenie între un băiat și o fată"

  Da, aici pot aproba cu desăvârșire. Sunt anumite cazuri speciale în care o relație nici nu poate apărea sau sunt șanse foarte mici ca aceasta să apară, după cum spunea profesoara mea de fizică: "minuscule".

1. Unul dintre aceste cazuri este prietenia dintre foști iubiți, sentimentele fiind total epuizate, rămânând doar cele care mai pot ține prietenia dintre cei doi.
2. Un alt caz poate fi când cei doi nu "dețin" interese comune, prietenia fiind doar una amicală, monotonă, simple cunoștiințe care nu prea au tangențe și vorbesc doar atunci când se întâlnesc...
3. Cel mai sigur caz în care cei doi nu pot avea o relație sunt când ambii sunt deja căsătoriți, fiecare cu familie proprie, oameni ai vârstei mijlocii, iar șansele ca o relație să apară sunt extrem de mici.

• "Nu poate fi prietenie între cei doi, intervenind dragostea"

   Acest răspuns este afirmat total, deoarece cel puțin 80% dintre voi ați văzut sau ați fost puşi în această situație. Chiar dacă este vorba de persoana de sex feminin sau masculin, unul dintre ei sigur va suferi. De ce? Pentru că nu vă veți putea ține firea și acel mic/mare secret, nu puteți controla voi sentimentele, ele apar fie că vrem sau nu... Veți deveni din ce în ce mai geloși/geloase pe viitorul/viitoarea pretendent/ă, veți suferi din ce în ce mai mult, din păcate...

   Părerea mea este că poate exista prietenie între cei doi, indiferent de situații, iar dacă vreodată va fi vorba de o relație, știți cum e: "Cele mai frumoase relații de dragoste apar din simple prietenii".

   Voi ce părere aveți? Există și alte cazuri în prima "dezbatere"? Putem schimba  unele lucruri în cel de-al doilea caz? Lăsați-mi gândurile voastre, opiniile voastre,  hai să comunicăm puțin.