De-a lungul timpului creştem, ne dezvoltăm atât fizic, cât şi psihic. Dar oare acele mici chestii ce ne dădeau fiori, oare ele au crescut odată cu noi?
Revenind la copilărie şi la cele întâmplate atunci, fiecare dintre noi a avut una sau mai multe temeri: de înălţime, de anumite animale, de tunete.. până şi de propria-i umbră (ciudat, ştiu, dar nu cred că e cazul să judecăm); sau de acel vecin înalt, cărunt, care mereu se îmbrăca într-un fel încât ne înspăimânta pe toţi.
Mai ţineţi minte acele vremuri? Când ne speriam de aproape orice sau de anumite lucruri ce ar trebui să ne bucure, să ne înveselească?
Cunosc persoane cărora le era frică de "Moş Crăciun" (da, acel costum banal de om bătrân cu barba lungă şi albă pe care-l îmbrăca tata sau un vecin în seara de Ajun).. cine ştie sub ce formă l-au văzut pe bărbos.
În caz personal, temerile mele au fost comune: nu suportam să stau pe întuneric şi mi-era frică de tunete.. Dar, pe măsură ce înaintam în vârstă, aceste temeri mi-au devenit plăceri incomparabile: la 6 ani am trecut peste teama de tunete, iar la 8-9 ani am depăşit bariera fricii de întuneric. De atunci mi-a făcut o plăcere enormă să privesc fulgerele şi să aud tunetele spontane, şi ador întunericul.
Dar, pe măsură ce un lucru care-mi dădea fiori a dispărut, o altă teamă a apărut, care la rândul ei s-a evaporat şi apărând mereu una cu o putere şi intensitate mult mai mare.
Acum, nu mai am nici pe departe o temere ca în copilărie, deşi parcă mi-aş dori să fi avut.. acele mici şi nesemnificative spaime s-au amplificat într-una singură, iar gândul că uneori o simt că se apropie din ce în ce mai mult mă înspăimântă... Este o temere a tuturor adolescenţilor din generaţia actuală sau oricare alta: singurătatea.
Teama de a rămâne deoparte, respins de cei din jur şi îndepărtat de cei apropiaţi. Aceasta este marea problema a generaţiilor.
*Personal, am fost în această situaţie, ştiu ce înseamnă să fii singur.. dar nu pot spune că este un mod convenabil de a trăi, nu mă voi putea obişnui vreodată cu aşa ceva.*
Fiecare teamă a copilăriei poate fi depăşită prin încredere în propriile forţe şi, desigur, prin înfruntarea acesteia. Cu cât înfruntăm aceste temeri (care să fie şi reale, nu acel "bau-bau" din dulap sau de sub pat în miez de noapte), cu atât ele devin mai mici şi vor avea o putere mai slabă asupra voastră.
Şi eu lupt, alături de voi, împotriva temerii actuale, de mai bine de 5 ani.. Pe zi ce trece simt c-o să înving, dar întrebarea este: Cât voi mai putea lupta?
