Depresie, interiorizare inedită.

    Cutreierând pe Google Search recent n-am putut să nu bag de seamă un articol intitulat: „Depresia vrea să te omoare ca să renaști”; pur și simplu mi-a marcat ziua și mi-a adus aminte de trecut...

     În una din zilele precedente, o rudă apropiată a unei bune colege și ființe pe care o pot cataloga drept prietenă apropiată mie, a facut un gest lipsit de sens din pricina acestei stări sufletești numită „depresie”. Acum acesta zace pe un pat de spital în așteptarea însănătoșirii fizice (cât despre partea psihică, nu se pune problema decât după punerea sa pe picioare). Fă-te bine, amice, chiar daca nu te cunoaștem, noi toți te așteptăm acasă. Însănătoșire grabnică!

    Dezbătând în mare la o oră de început de săptămână, subiectul „depresie” a început să-mi redea tot mai multe flash-uri din copilărie, tot mai multe sentimente de respingere, de singurătate și am resimțit din nou acea greutate ce-mi apăsa pe umeri atunci. Ciudat, părea mai puternică acum 6 ani... *Dacă doriți, vă pot dezvolta într-alt articol despre diferențele dintre cum am fost atunci și persoana care sunt acum.*

      N-am putut lăsa nemarcată fiecare părere și reacție a colegilor de clasă, majoritatea fiind mirați despre câtă durere poate provoca acest diagnostic. Cel mai mult m-a mirat contribuția cadrului didactic, deși luat prin surprindere cu această temă și repetând de mai multe ori aceleași metode de a trece peste această perioadă, a încercat din răsputeri să ne facă să observăm părțile accesibile prin care putem ajuta o persoană depresivă, spre exemplu această frază care mi-a reamintit de ce scriu, de ce sunt așa de prietenos cu toată lumea.. și citez: „Acea persoană are nevoie de cineva cu care să vorbească și care să o înțeleagă”. Pe mine, unul, aceste vorbe m-au ajutat și m-au captivat total, reamintindu-mi că fac aceste lucruri cu drag, fără să aștept ceva în schimb. 

     Este și un dar, în toată această parte de comunicare, acea persoană se prea poate să nu dorească ajutor, sau să fie atât de interiorizat, precum sunt eu sau poate chiar mai rău, încât să respingă orice urmă de ajutor din partea celor din jur.

Eu am trecut singur peste acea perioadă, și recunosc că nu am putut vorbi, de la sine, despre ceea ce trăiam atunci. Este greu, foarte greu, doar gândindu-te la cât de singur/ă erai odată, iar acum.. să observi atâtea persoane care îți vor binele, care doresc să te vadă fericit/ă, te simți împlinit, mândru că ai rezistat și că ai trecut peste cele întâmplate... 

   Din fericire, eu am fost unul din cazurile care au scăpat doar cu sentimente de apăsare sentimentală, fără traume fizice, cum sunt alte persoane în aceste cazuri... Cel mai folositor lucru învățat atunci și pe care-l practic și acum este să pot citi o persoană, nu neapărat după felul în care se arată celorlalți, ci privind acțiunile sale, observand-o pasiv, „de la distanță”, atunci când nu are pe nimeni în jur. Atunci abia se poate observa adevărata „formă” psihologică a acelei persoane, când, într-o ipostază îndepărtată de lume, aceasta-și accentuează trăsăturile interioare, scoțându-le pentru un timp la exterior. Cea mai simplă acțiune pe care o puteți face este să vă uitați „adânc” în ochii respectivului/respectivei, după acele stări; vă veți da seama sigur cât de binedispusă se dă, și cum este de fapt.

       Revenind la subiectul „depresie”, ce este ea? O boală? O stare proastă? Prin definiție, depresia este: „o afecțiune medicală serioasă, care poate influența în mod negativ starea, gândirea și comportamentul.”

Stând de vorbă cu o scriitoare care-mi încântă mereu zilele cu diferite postări pe blogul personal, Luciana mi-a dezvoltat definiția depresiei cu o luciditate pe care n-aș putea s-o cuprind eu: „Depresia este o trăire intensă din punct de vedere interior, care apare pe tot parcursul vieții individului, mai ales în adolescență. Ea este cauzată de lipsurile resimțite, care pot fi datorate părinților sau persoanelor cu care interacționează acesta. Depresia poate fi de mai multe feluri: din dragoste, din lipsa atenției, lipsa afecțiunii, lipsa înțelegerii, a respectului celorlalți față de tine sau lipsa respectului de sine.”

           Depresia în sine este deseori încurcată cu „sindromul depresiv”, deoarece se aseamănă doar prin starea de spirit actuală: „sindromul depresiv constă într-o scădere trecătoare sau durabilă a stării de dispoziție psihică sau a tonului psihic”; ceea ce produce mereu o confuzie între sindrom și trăirea emoțională. 
         Se spune că depresia este boala generației actuale, dar fiecare își are propriile motive pentru care este „atras” de această boală, fiecare-și are subiectivitatea sa, precum a zis și domnița Luciana: „Tinerii au tendința să urmeze modele pe care le văd pe rețelele de socializare, în presă, la tv, etc... Depresia este subiectivă, diferă de la o persoană la alta, în funcție de vârstă, sex, sau experiența de viață acumulată. Însă, trăsăturile de bază ale acestei „boli sufletești” sunt aceleași pentru fiecare om.”
     E ciudat, o generație care ar putea un viitor mai strălucit decât cei de pe urmă, să fie mult prea captivați de tehnologie, idoli sau hobby-uri duse la extrem fără a avea un scop anume; iar acele lucruri mărunte, acele „înfrângeri” te pot face să-ți pierzi starea de bine și să pici în acest diagnostic ce poate duce până și la suicid... De ce spun suicid? Deoarece tot ce facem, tot ce spunem o acea persoană poate să perceapă greșit, poate să înțeleagă, spre exemplu, o glumă ca fiind o adresare jignitoare. Este și vina noastră, chiar dacă nu dorim să facem asta, criticăm, jignim, facem totul la extrem, mai ales când vine vorba de marginalizarea lor, persoanele suferinde se simt contraatacate, neștiind motivul prompt pentru care sunt supuse acelor „chinuri”, acestea retrăgându-se încetul cu încetul într-o carapace ca de țestoasă.. se interiorizează și se rănesc singure până ce nu mai doresc să continue cu acel stil de viață.. până ce renunță.

      Atâtea fapte neînsemnate petrecute din pricina acestei boli.. Și pentru ce?
Noi, șleată de tineri triști, generație ce tine spre o dezamăgire cruntă de ce ne lăsăm învinși de sentimente? De ce trebuie ca totul supărător să ne afecteze? 
La începutul anului școlar un psiholog , pe numele său Cosmin Bratu, a făcut o vizită liceului unde eu studiez, cu o atitudine remarcabilă și foarte prietenoasă, acesta a ținut discursuri motivaționale și a relatat diferite povestioare și unele experiențe din viața sa. Una dintre povestioarele sale avea in prim-plan un țăran trimis la război pe front, nimic interesant la început și nici la final, dar mesajul transmis a avut un impact major asupra mea, și sper că și a celor care au ascultat acea povestioară.. Este un mesaj simplu, iar vorbele țăranului respectiv îl vor descrie mai bine decât îl voi face eu: „De ce să fiu trist? Mâine poate mor.. ce rost ar avea ca în ultima mea zi de trai să stau și să-mi plâng de milă când pot să mi-o petrec distrându-mă? (*ciudate vorbe, acesta era în mijlocul războiului și zâmbea*) Dacă mâine mor, azi vreau să mă simt bine, să mă distrez ca la nuntă, cine știe dacă mai apuc noaptea”.

    De ce să trăiești o viață posomorâtă, când te poți simți „ca la nuntă” în tot ceea ce faci? De ce să nu îți arăți veselia, indiferent de cât de ciudat ai arăta? Dacă te lași învins de sentimente, atunci ai pierdut o luptă mare. 

        Depresia este una dintre cele mai grele „boli” ale acestei generații, tinerii devenind din ce în ce mai interiorizați, atât fizic cât și sentimental. Pe bază de sentimente, persoanele sunt extrem de greu accesibile, deoarece acestea cred că orice urmă de exteriorizare va duce la un eșec și o altă dezamăgire își va face apariția în viața lor. 
Deseori se folosește întrebarea:„Ești bine?” doar pentru a menține o conversație sau pentru a da impresia că unora le pasă, întrebare și atitudine ce fac ca acea persoană să se interiorizeze și mai mult. Mai maleabilă ar fi întrebarea: „Mai reziști?”, deși, dacă acea persoană refuză să coopereze, îți va fi foarte greu, și nu doar ție.

       Te loveşti de atâtea probleme, dar şi dacă le rezolvi perfect şi dacă eşuezi lamentabil, tot demoralizat vei fi.. prin simplul fapt că acestea te-au presat, o urmă de bucurie îţi va fi acoperită de melancolie, fericirea-ţi va fi schimbată cu tristeţe, iar starea ta de spirit ţi se va înrăutăţi cu fiecare clipă trecând. De ce se întâmplă asta? "De ce doar mie?", o întrebare ce este folosită des de cei ce păţesc astfel de lucruri.. De ce? Sunteţi marginalizaţi, daţi deoparte de persoanele din jur, iar asta vă face să uitaţi ce înseamnă afecţiune, bucurie, fericire. Voi vă simţiţi daţi deoparte, iar acest sentiment vă trimite spre izolare. 

      Rănind persoane nu facem decât să scădem moral în fața celorlalţi.

       Fiind o persoană care a trecut prin acest diagnostic, această stare sufletească ce te frânge încetul cu încetul; am putut realiza ce multe am pierdut fiind închis în mine. M-am interiorizat din cauza multor lucruri, nu aveam nevoie de nimic și de nimeni.. pur și simplu voiam doar să fiu singur și atât. Am greșit, și mai ales acum, că mai am unele stări de genul, greșesc amarnic, îndepărtez persoanele ce-mi vor binele, și asta m-a făcut pentru prima dată să simt ce înseamnă „regretul”.
       Tu trebuie să fii un luptător, dar nu unul contra persoanelor, ci contra vieții. Dacă stilul de trai pe care-l ai în prezent te condamnă la această „boală sufletească”, luptă pentru a-l schimba, fă tu ceva mai bun. Da, este greu. Viața este haotic de grea, și nimeni nu scapă nevătămat psihic din ea, te asigur. De ce dorești să renunți așa de ușor? Ai uitat de ce ești așa..? Fă-ți un bine, concentrează-te doar pe tine, lasă persoanele din jur să te ajute cu puținul de care binedispun, dar nu te da bătut niciodată! Luptă pentru ceea ce te face fericit, indiferent de cât de greu este!